Cine n-are batrani sa-i cumpere. Despre sufletul unui batran

Nu intru foarte des in discutii cu oameni total necunoscuti si mai ales in mijloacele de transport in comun. De obicei urc, si imi caut un loc in spatele masinii, daca sunt destule libere bineinteles, de unde pot cu lejeritate sa observ ce se intampla in jurul meu si care mai este starea natiunii ( cum s-ar zice); prefer sa stau in picioare, chiar daca am de mers mai mult de 30 de minute, de ce sa ocup un loc  pentru 2 minute, cat face maxim un autobuz intre statii, ca mai apoi sa ma ridic pentru a ceda locul unui batran sau unei femei insarcinate ce si asa cara cu ea mai mult decat ii suporta organismul…

Nu doresc sa starnesc polemici pe tema cedatului de scaun, in functie de cati ani ” de acasa ” are fiecare, asa va fi si reactia la acest aspect. Recunosc, de multe ori mi-as dori sa iau de urechi pustanii, regii autobuzelor, cantaretii de ocazie sau Don Juan-ii de clasa a opta sau a zecea, carora li s-au terminat bancile din parc pentru o mozolire scurta, asa pret de vreo cateva statii. Nu tin partea nimanui aici, stiu ca multi poate chiar sunt obositi sau poate apasati de cate un eveniment ce ar necesita asezatul pe scaun, iar media de varsta a celor care inca mai folosesc transportul in comun este pe doua categorii, pana in 30 de ani si peste 50 ( pescuitorii de locuri la geam). 

Totul tine insa de atitudinea pe care o are fiecare si de toleranta sau spiritul altruist. Oricum nu despre asta doream sa povestesc cu voi, ci despre o batranica, doamna Maria.

Doamna Maria este o batranica de 68 de anisori, cu suflet tanar si ochi de bebelus, verzi, senini. Circula aproape zilnic pe linia 18, ce merge spre spitalul judetean, urca se opreste de fiecare data in mijlocul autobuzului, se uita in stanga, in dreapta suspina, ma apoi asezandu-se ( daca este cineva amabil) tintind privirea ei calda pe geamul sloios cu care municipalitatea o respecta. Ei bine, astazi am avut onoarea de a o insoti pret de 15 minute, isi gasise un scaun liber chiar in dreptul meu. La un moment dat, cum stateam eu asa pierdut cu gandul prin ale nemuririi cugetari,  aud o voce ce ma intreaba duios:

” Kedven.. kerem sepe… x269@blahmcal”…. ceva pe maghiara… 

Imi incretesc privirea si ii spun ca nu inteleg; nedumerita imi spune pe romaneste ca daca doresc sa iau loc, ma vede tare ingandurat si se gandeste ca as vrea sa stau jos si ca ea se simtea oarecum prost ca mi-ar fi ocupat un posibil scaun caldut. Uimit, zambesc si intru in vorba cu ea, ii spun ca in nici un caz nu asta imi e gandul si ca mi s-ar parea deplasat ca un batran sa se ridice pentru mine… nu sunt construit asa! Mai apoi, tot cu aceeasi voce duioasa, a deschis poarta unei discutii plina de sfaturi si ganduri bune. Am aflat de la dansa ca trebuie sa mearga de doua ori la spital pentru dializa, ca este singura de cinci ani, nu are pe nimeni in jurul ei si toti nepotii ii sunt plecati in strainatate. 

Curios din fire am incercat sa aflu de ce se opreste de fiecare data in mijlocul autobuzului, oftand; surprinsa de faptul ca eu as fi observat asta, desi nu ne cunoastem, mi-a explicat cum ca in urma cu 5 ani sotul ei a facut infarct tocmai  cand urca in autobuz ( si imi arata cu degetul locul) iar pana a venit salvarea si pana cei din jur au sesizat ca omului ii este rau si ca are nevoie de ajutor, a urcat scarile necunoasterii…..

De fiecare data cand urc in autobuz il simt alaturi si stiu ca ma vegheaza si ma asteapta langa el… dar nu acum, ci atunci cand va fi vremea..”

Fara cuvinte, am simtit inca o data ca ceva e putred in lumea asta, cum sa nu observi pe cineva ca are probleme, mai ales cand este si langa tine? ( referitor la faptul ca in momentul amintit mai sus, nu a sarit nimeni … imi si inchipui parca scena: imbulzeala, oameni nepasatori, copii ce isi saruta cuceririle arzator, si un om intre ei, din care i se scurgea in fiecare secunda seva vietii) .

– Si totusi, nu va vad apasata de nimic, nu vad sa emanati ura, sunteti o fiinta calda si senina…!

– ” Eu ii iubesc pe oameni chiar daca nimeni nu se mai gandeste decat la el in ziua de azi”

Urmand statia in care trebuia sa cobor, cu un soi de uimire, mahnire, admiratie in minte, mi-am luat ramas bun, aducandu-mi aminte si eu de ai mei bunici, ce astazi nu mai sunt langa mine…

Inchei aceasta poveste aici, scopul meu nu a fost sa va intristez, insa, acum macar inainte de Mos Niculae incercati sa fiti oameni intre oameni. Ghetulele voastre lustruite pot fi umplute si cu ganduri bune, bun simt, sentimente calde si iubire….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *