Despre bine, a face bine si rezultate

         Mi-am propus de ceva timp sa imi schimb atitudinea fata de orice si oricine. Sa nu va inchipuiti acum ca voi fi alta persoana si ca nu voi mai fi recunoscut in cateva luni; nu este strict vorba de modul in care privesc lucrurile, respectiv modalitatea de a privi oamenii, modalitatea de a intelege ceea ce mi se petrece.

           La modul concret, daca pana acum am fost ursuz si de nepatruns ( cum s-ar spune) cu unele persoane, voi incerca sa schimb asta prin zambet si culoare, ma voi deschide. Tin sa mentionez ca si viceversa este pe deplin valabila.

Mi-am pus foarte multe intrebari in tot acest timp :

de ce am pierdut atatea ?

de ce atunci cand am nevoie de cineva chiar si pentru o vorba buna/rea (dupa caz),  nu gasesc ?

de ce toate proiectele pe care le incep ajung intr-un punct in care simt ca totul va merge bine si brust totul se naruie, fara ca macar sa am dreptul la replica ?

– de ce nu mai sunt multumit cu mine insumi ?

– de ce am tot mai multe momente de tristete si cumpana ?

– de ce simplele bucurii pe care altadata mi le puteam permite, imi par acum atat de greu de atins ?

– de ce nu mai sunt motivat si nu imi mai gasesc acel ceva pe care sa il imbrac zi de zi cu noi si noi aspiratii si reusite?

Sunt multe “de ce-uri” si cu siguranta as mai gasi inca cel putin 50, insa pe moment ma voi limita la acestea, pentru a nu va plictisi ( imi sunteti dragi si macar pe voi sa nu va indepartez ).

Raspunsul la toate cele mai sus enumerate a venit din senin in urma unei carti citite, carte intre copertile careia m-am regasit aproape in totalitate. Era vorba despre un personaj pe nume David, ce provenea dintr-o familie modesta aflata intr-un sat de la marginea Frantei. De mic, resimtind neajunsurile, incerca in toate felurile posibile sa fie de ajutor, atat cat putea, familiei si celor pe care ii avea in jur. Facea de toate: spala vase, cara lemne, apa, saci in spatele lui firav, ajuta la camp, orice. Intr-o buna zi a gasit la marginea campului o carte prafuita, cu niste coperti mancate de vreme si rozatoare; a ridicat-o, a sters-o cu maneca lui cea petecita si a inceput sa citeasca. Fata i se lumina si deodata  i se aprinse in launtrul sau o dorinta apriga de a invata cat mai multe, tot ce prindea nu avea scapare. Anii au trecut si dupa ce a ajuns la maturitate, situatia lui era total schimbata; avea de toate, toata lumea arata spre el cu degetul ( in semn de admiratie si exemplu). Prieteni multi, prinsese gustul vietii, traia intens fiecare bucurie, fiecare eveniment, arunca in stanga si in dreapta cu bani, cadouri, vorbe intelepte.

Natura omului insa si-a facut aparitia, el dorindu-si din ce in ce mai mult, din persoana aceea morala cu bun simt si care pretuia fiecare lucru muncit cu mana lui, a ajuns sa fie acru, sa calce in picioare pe oricine, oricand, cu sau fara motiv. Ajunsese sa piarda tot ce agonisise la pariuri si jocuri cu mai marii rechini ai societatii, prietenii ( cel putin cu numele) rand pe rand l-au parasit, ramanand doar cativa in jurul lui pe care ii putea numara pe degetele de la maini. Datoriile si necazurile abatute asupra lui l-au transformat intr-un meschin, intr-un demon namolos cu ochii dornici de sange si dornici de razbunare.

Mai tarziu cineva ii intinse o mana de ajutor, vazand in ce prapastie se afla. Cu nerasuflare a apucat acea mana si a inchis ochii gandindu-se in sinea lui ca totul avea sa se termine si totul isi va relua bunul mers… a rasuflat usurat, o lacrima curgandu-i usor in coltul ochiului. Asa a si fost per general insa acest ajutor a venit cu niste consecinte pe care, pur si simplu nu a stiut sa le inteleaga; era ceva nou, ceva ce ii bloca mintea si intelegerea. Persoanele continuau sa ii intoarca spatele, pana si cele care aveau un loc special in sufletul lui… dispareau pur si simplu fara un cuvant, fara o explicatie. In zadar a incercat si a incercat sa inteleaga…

Si-a schimbat total comportamentul, inchizandu-se in sine, noptile devenind zile, acestea din urma ajungand nopti polare in care nu isi dorea decat sa intoarca timpul inapoi si sa schimbe ce a gresit. Trec zile, trec luni, ochii sa se innegresc de amaruri si neajunsuri, blestema zilele, isi ura propriul corp, propria imagine, propria zi de nastere.

Intr-o noapte insa trezit de chinurile satanicesti ale morbiditatii launtrice, a avut o revelatie! Si-a dat seama ca de fapt el este de vina pentru tot si nu universul comploteaza impotriva lui cum credea cu toata fiinta sa! Si-a dat seama ca el ii alunga pe cei din jur prin comportament si prin ura ce o emana. Si-a dat seama ca pentru a-ti fi bine trebuie sa emani bine.

Si-a dat totodata seama ca erau persoane in jurul lui care nu il ajutau sa evolueze, aveau acea dorinta de a-l impovara tot mai tare cu buna stiinta sau nu. Si-a dat seama ca a ignorat persoane care nu ii vroiau decat binele. Si-a dat seama unde se ascund prietenii.

Anii au trecut dupa acea noapte si David a devenit de nerecunoscut, apropiatii si cei cu care intra in contact isi doreau sa il auda si sa schimbe si doua cuvinte cu el, incet incet cu bun simt cu dragoste si cu moralitate, caracter, cerebralitate, reusind sa recapete ceea ce avusese atunci cand era copil cu manecile peticite si cu palmele pline de bataturi.

Va cer scuze pentru acest post lung, dar am simtit nevoia sa impartasesc si cu voi pe scurt povestea cartii ce mie mi-a dat mult de gandit si care mi-a furnizat multe raspunsuri la intrebarile perpetue din mintea mea….

Va pup cu drag si va doresc o zi plina de caldura si dragoste. Nu uitati sa faceti un bine celor din jur, unui om al strazii, unui batran cu lacrimi in ochi, unui copil aflat in suferinta… Daruiti si voi ceva din multul pe care nasterea vi l-a dat, anume sufletul 🙂